Ture


Matterhorn

intre 10 Jun 07 si 20 Jun 07
in masivul Alpi pe traseul Hornli ridge
impreuna cu Colo, Radu, Oana, Adi, Alex, Sebi

Si-a mai fost odata... ca niciodata, evident... Plecat-am 4 din Bacau pe 10 iunie 2007, si anume Sebi „Sebaca”, Adi “Papuc”, Alex “Norocel” si Oana “Montana”, plini de speranta si hotarare, sa strabatem cu „Zamfira” si cu ajutorul GPS-ului lui Alex cei aprox. 2000km pana in Zermatt (Elvetia) de unde ne-am propus sa incepem marea ascensiune spre mult-ravnitul varf al Matterhorn-ului, si de unde sa ne intoarcem alti 2000km, cu obiectivul atins. Deja cam toti cei care cititi acum acest RT stiti deznodamantul. Detalii mai mult sau mai putin interesante ale calatoriei insa poate nu le-ati auzit, asadar cititi si luati aminte!...

 

Ne-am oprit in Zurich dupa 1 zi jumate de mers, unde am ramas peste noapte sa ne odihnim la unul din  hotelurile din reteaua ETAP (25€/pers – cazare, mic dejun, parcare) A doua zi, dupa ce am dat o raita pe la niste magazine cu echipament de alpinism din Zurich,  l-am luat pe Colonelu’, al 5-lea membru al echipei fantastice, de la aeroport (venise din Canada) si am pornit-o din nou la drum. Odata intrati in zona Alpilor, trecand prin pasuri la mare altitudine, tot urcand si coborand, ne-a prins noaptea si am tras la o mica pensiune dupa coborarea din Furkapass (tot 25€/pers. – cazare, mic dejun).

 

A 3-a zi am facut ultimele cumparaturi la un Carrefour in Visp, apoi am oprit in Tasch, unde trebuia sa lasam masina, in Zermatt nefiind permis accesul cu autovehicule. Ne-am pregatit rucsacii, ne-am echipat si am luat trenul spre Zermatt (10 €/pers/dus-intors), unde ne astepta Radu, al 6-lea membru al expeditiei, un prieten de-al lui Colo din Canada. Am cules si ultimele informatii despre vreme, dupa care la cat eram de pregatiti, echipati si hotarati, de n-am luat in seama nici „incurajarile” unui functionar de la ghiseul de bilete pt telecabina (Sebi, tre’ sa te intorci sa-i dai 6 beri omului, cred ca si acum asteapta), am urcat pana la Schwarzsee, de unde am pornit urcusul catre Hornli Hut. Ne-a luat aprox 3 ore pana la Hornli (toti aveam niste rucsaci mai ceva ca serpasii din Himalaya). De mentionat faptul ca vremea, conform informatiilor primite de jos, a inceput sa se schimbe, din senin si soare jos, pe masura ce urcam, ceata si norii incepeau sa ne impresoare, vizibilitatea sa fie din ce in ce mai slaba. Am avut mare noroc, odata ajunsi sus, sa gasim usa refugiului de iarna deschisa, cabana propriu-zisa fiind inchisa, sezonul nefiind inca oficial deschis pt cei care de obicei vin sa urce pe Matterhorn, insotiti de ghizi sau nu. Asadar n-am mai pus corturile, am intrat, ne-am instalat, eram singurii care urcaseram, si am stabilit sa asteptam acolo, la 3200m, vremea buna si favorabila ascensiunii pe varf. Ea tocmai ce se stricase si ne gandeam ca vom avea ceva timp de asteptat, conform previziunilor meteo. Am planuit totusi ca in eventualitatea in care ar fi fost vizibilitate (deja seara a inceput sa cada un fel de mazariche si sa se inteteasca vantul), sa pornim pe varf imediat in dimineata urmatoare (joi), gandindu-ne ca am fi putut sa urcam si sa coboram intr-o zi, parcurgand traseul clasic, pe creasta Hornli, chiar daca la coborare eram constienti ca am fi prins vreme proasta. Planul asta l-am facut fiindca Radu trebuia sa coboare in Zermatt sambata seara cel tarziu, el avand avion inapoi spre Canada duminica la pranz. Si apoi pe saptamana ce urma se anuntase vreme instabila si ninsoare, ceea ce diminua cu mult sansele ca noi sa mai prindem conditiile pt. a urca pe varf. Zis si facut, am mancat ceva, ne-am bagat in sacii de dormit, pregatiti sa-i dam la deal dimineatza daca vremea se limpezea.

Joi dimineata la ora 4, cerul era incredibil de senin, vizibilitatea excelenta, si am hotarat sa urcam. Pe la ora 5 trecusem de cea mai lejera bucata din traseu, apropiindu-ne de portiunile in care incepea catzararea, care am inceput-o escaladand printr-o fisura cu ajutorul primei corzi fixe. Daca ar fi sa descriu dificultatea traseului in general si modul de catarare abordat, cred ca cel mai nimerit ar fi sa spun ca seamana cu portiunile de catarare/descatarare din creasta Pietrei Craiului, doar ca la o scara mult mai mare, pe bolovani de dimensiuni mult mai mari si mai ascutiti, de o textura diferita si destul de friabili (de aici pericolul dislocarii lor si caderilor de pietre) si uneori pe portiuni foarte expuse, la o altitudine evident impresionanta. Cum spunea Sebi, e o urcare si un efort care necesita sa ai „plamani buni”, dar eu as adauga ca nu numai un bun antrenament fizic e necesar ci si un bun control psihic si de echilibru. Colonelu’  a fost deschizator de traseu, orientandu-se dupa directia spre stanga pe care o ia creasta, luand ca repere corzile fixe si bucatile de cordelina gasite pe alocuri, precum si pitoanele/expansoarele batute in stanca, care ar fi permis retragerea si coborarea mai rapida prin rapeluri. Noi nu ne-am legat in coarda, desi e recomandata, dar la echipe de 2, pe cand noi ar fi trebuit sa ne legam cate 3 si ar fi fost mai lenta si anevoioasa inaintarea. Nu am simtit insa ca e necesar sa ne legam in coarda decat pe ultima bucata parcursa chiar inainte de Solvay, cand am dat de o portiune expusa, acoperita cu zapada, unde Colo a pus asigurari si am urcat filati. Deja incet-incet vremea dadea semne ca se va inrautati, s-au adunat treptat norii, ceata ne-a invaluit, vizibilitatea era din ce in ce mai slaba. Ne-a luat destul de mult sa traversam acea fatza si apoi sa mai catzaram o ultima portiune pana la refugiu, conditiile fiind deja mai riscante, din cauza zapezii si a vremii care se strica rapid si alarmant. Sebi a ajuns la refugiu primul, luand-o pe deasupra noastra, catarand la liber o portiune de stancaraie destul de friabila si expusa. Asadar am intrat in Solvay, aflat la altitudinea de 4000m, cu putin inainte de ora 12. Sa mai urcam pe varf iesea din calcul, bucata care urma fiind evident mai dificila decat pana acolo, fiind vorba de catarare pe o portiune verticala la prima vedere, nemaivorbind de vizibilitatea care era aproape zero. Ne-am hotarat sa ramanem la refugiu, urmand ca a doua zi, daca vremea ne mai permitea, sa urcam pe varf si sa coboram inapoi la Hornli. Bineinteles ca planul nostru nu a mai putut fi pus in aplicare, din cauza ca a inceput sa ninga si a nins toata noaptea urmatoare, de joi spre vineri, a doua zi totul fiind acoperit de zapada, iar noi invaluiti in nori si ceata, fara posibilitatea de a distinge nimic la 10-20m in jur. Ne-am dat seama car fi fost mult prea riscant sa mai incercam o urcare pe varf, in conditiile care erau. Am decis insa sa incercam sa coboram ca sa nu ramanem blocati la refugiu mai multe zile din cauza vremii/zapezii. Ceea ce era deja prea tarziu, evident. Deja in conditiile descrise, vant, ceatza, zapada, coborarea trebuind s-o facem prin rapeluri, se stia ca va fi anevoioasa si de durata. Ne-am hotarat totusi sa coboram, dar dupa tentativa lui Colo de a face primul rapel ne-am dat seama ca ar fi mai bine sa mai asteptam o imbunatatire a vremii, si ne-am intors inapoi in refugiu. Acum trebuie sa mentionez ca mancare aveam foarte putina la noi, am pornit-o pe traseu gandindu-ne ca urcam si coboram in aceeasi zi, asa ca proviziile noastre constau in cateva batoane de ciocolata, stafide, alune, nuga, bomboane, pe scurt, mai mult dulciuri care ar fi fost de ajuns sa ne fi dat doar energia necesara pt. o urcare si o coborare intr-o acceasi zi. Am avut butelie si primus la noi, ceea ce ne-a permis sa topim zapada pt. apa si ceai, ca mai apoi sa folosim cateva cuburi de supa lasate de altii in refugiu din care am facut o zeama sarata si am baut fiecare cate 3 capacele la o „masa”. In rest, somn de voie si hibernare, ca sa nu ne irosim energia inutil nestiind cat vom mai avea de stat la Solvay. Am apreciat cu totii cred initiativa si ajutorul financiar dat de Ernest Solvay (senator belgian) la construirea refugiului in 1916 in locul acela strategic, care cu siguranta a salvat si va mai salva multe vieti.

Vineri spre seara, dupa cateva incercari de a afla starea vremii din diferite surse, am analizat situatia si am decis sa apelam la ajutorul Salvamontului din Zermatt. Sebi a sunat la numarul de urgenta, unde am dat detalii despre situatia noastra, si am fost pusi in legatura cu serviciul Salvamont si heliportul din Zermatt. Stiind de posibilitatea ca o echipa sa vina dupa noi cu elicopterul sa ne ridice, si afland si contra carei sume de bani ar fi fost posibil acest lucru, dupa ce primisem si recomandarea de la ei sa nu ne aventuram intr-o coborare pe propriile picioare pana la Hornli, am cazut de comun acord sa-i chemam a doua zi dimineatza, intr-o fereastra de vreme buna, sa ne ridice cu elicopterul de la Solvay.

Asadar, dupa inca o noapte petrecuta la refugiu, sambata dimineatza la ora 6.30, vazand ca vremea se limpezise si ar fi fost un bun moment pt. zbor, am sunat dupa elicopter, care a sosit putin dupa ora 8. Ne-a ancorat unul cate unul, apoi ne-a coborat la Hornli. Ar fi pacat sa nu recunoastem, cu totii, cred, ca operatiunea a fost destul de spectaculoasa, nemaivorbind de senzatia pe care, cel putin eu una am trait-o in momentul in care m-am vazut legata de un cablu, penduland prin aer, la o inaltime ametitoare, pana in momentul cand am fost trasa in interiorul elicopterului. Deja parca ca sa ne faca in ciuda, desi cei de jos au sustinut in continuare ca vremea va continua sa ramana inchisa si Matterhornul invaluit in nori, totul in jur era de o vizibilitate frustranta, soare si frumos, celelalte varfuri din Alpi aparandu-ne din nou dupa cateva zile in toata splendoarea lor, acoperiti de zapada proaspata de data asta. Iar noi eram jos la Hornli, constienti ca si de data asta am ratat varful. In refugiu ne-am regasit lucrurile lasate cu cateva zile in urma, ba mai mult, o oala cu apa si un bilet lasat de alti 3 alpinisti cehi care urcasera dupa noi si ne-au gasit rucsacii si echipamentul inauntru, dar nu numai ca nu ne-au luat nimic, ci au anuntat si salvamontul despre noi si ne-au topit zapada sa avem apa la intoarcere...

Dupa ce am mancat, ne-am strans lucrurile si am plecat spre Zermatt. Bineinteles, inutil sa mai descriu vremea, care a ramas insorita si calduroasa, pe masura ce coboram, accentuand regretul si sentimentul de frustare din noi insine (si aici cred ca nu gresesc cand vorbesc la plural), pe care ti-l lasa un lucru mult-ravnit dar pe care nu reusesti sa-l duci la bun sfarsit, mai mult sau mai putin din cauze care nu depind de tine insuti. Jos, la heliport ne astepta factura zborului pe care trebuia sa o achitam, ceea ce am facut fara sa comentam, cu ajutorul lui Colo si Papuc, care aveau bani pe card, ramand sa ne achitam toti de datorii la intoarcerea in tara.

In Zermatt am pus corturile in camping (7€/pers./noapte), Radu a reusit sa ia trenul spre Zurich ca sa prinda avionul a doua zi spre Canada, iar noi cei 5 ramasi, am mai hoinarit prin statiune, hotarand sa mergem spre Chamonix a doua zi duminica la pranz, sa vedem ce mai putem face si pe-acolo.

 

Duminica am recuperat masina din parcarea vilei in care o lasasem (la rezonabilul pret de 5Fr./zi) si dupa 145 km parcursi am ajuns in Chamonix dupa-amiaza. Am gasit un camping chiar la intrarea in statiune, Mer de Glace, unde pt. 7€/pers/zi beneficiezi de conditii excelente si de o priveliste ademenitoare asupra Petit Dru-ului in plan apropiat si a Mont Blanc-ului in plan mai indepartat. Dupa ce ne-am instalat, am dat o raita prin statiune, cu scopul de a afla in primul rand informatii despre evolutia vremii, avand ca plan de rezerva, eu cu Colo si cu Papuc sa incercam o ascensiune pe Mont Blanc, mai exact pana la Aiguille du Midi, apoi coborare in Col du Midi, urmand ca de acolo sa urcam pe varf daca vremea ar fi tinut cu noi. Noaptea care a urmat a plouat torential, abia spre dimineatza oprindu-se ploaia. Asta insemna ca la altitudine cu siguranta a nins, facand mai dificila gasirea si probabil parcurgerea traseului spre varf.  Ceea ce i-a facut, pe Colo si pe Papuc, sa renunte la planul de a mai urca, vrand sa evite probabil sa mai fim prinsi iar de vreme proasta sus si sa avem alte patanii. Asa ca, din nou „n-a fost sa fie” (spre disperarea si regretul meu, imi permit sa adaug, care ma uitam cu parere de rau si cu un mare nod in gat de jos la un alt varf pe care mi-am dorit sa urc si pe care nu aveam cu cine, de data asta) In schimb baietii aveau in gand sa gaseasca o faleza de escalada in Chamonix despre care auzisera, si dupa o alta plimbare prin statiune, hotarati sa pornim inapoi spre casa in aceeasi zi, am gasit locul cu pricina, spre entuziasmul unora dintre ei si s-au pus pe catzarat. „Faleza” era destul de populata, fiind cunoscuta in randul catzaratorilor de toate genurile. Trasee mai mult sau mai putin dificile, gen mansa, de o lungime de coarda, pe care baietii „s-au dat”cu stil si pricepere.

Din Chamonix am plecat luni dupa-amiaza, am mai parcurs o bucata de drum pe „autostradali” (deja dupa atatia km pe autostradali parca ne-am fi nascut in tara lor, de benzinaio si de tuneluri ce sa mai vorbim...) pana in Berna, unde am oprit pt. cateva ore si am vizitat orasul, placut si linistit, o adevarata capitala europeana neutra. Din Berna, dupa un inutil ocol prin Franta (aici iar priceperea unora in ale GPS-ului s-a aratat) am ajuns in Munchen, care era o ultima oprire pe drumul de intoarcere, cu scopul de a-l lasa pe Papuc acolo, care trebuia sa-si vada in continuare de una din sarcinile de serviciu in calitate de programator al companiei care avea colaborari cu alta firma din Germania.

Asadar marti dimineatza, dupa ce ne-am odihnit si am luat micul dejun la resedinta temporara a lui Papuc, am pornit-o din nou la drum. De data asta ca sa ajungem pe aeroport in Munchen, sa clarificam o situatie cu biletul de avion al lui Colo, care, desi se hotarase sa se intoarca cu noi cu masina in Romania, pana la urma, conform regulilor aiurite ale companiei Lufthansa, a trebuit sa ia un zbor in aceeasi zi spre Bucuresti, ca sa nu i se anuleze zborul de intoarcere Bucuresti – Montreal. Uite asa s-a mai imputinat echipa fantastica, oare cum ar fi fost sa mai fi lasat pe un alt membru al echipei in urma atunci cand a deschis portiera in mijlocul traficului care precedea intrarea pe autostrada in Viena si a coborat sa se usureze... eh, Doamne, mare-i gradina ta...!!

Si uite-asa, intorsu-ne-am 3 de prin straini, via Budapesta – LACU ROSU – Bacau, pe data de 20 iunie 2007, intr-o sfanta zi de miercuri, cu ceva experienta in plus si parca mai hotarati sa nu renuntam si sa ajungem totusi pe Matterhorn in anii care vin. De parca alte varfuri mai frumoase, mai provocatoare si mai datatoare de satisfactie si placere odata urcate nu ar mai exista...

Concluziile le trage fiecare... important e ca, ca si echipa, am fost uniti si destul de bine organizati, avand in vedere ca ne-am adunat si consolidat in ultimul moment, desi fara indoiala, cand e vorba de factorul vreme, acesta iti poate da peste cap orice plan si organizare minutios puse la punct. Si la urma urmei, unde nu-i putin neprevazut si aventura, nici placerea nu-i atat de mare... Asadar dragi prieteni si iubitori de munte, va doresc sa aveti parte de carari senine si sa va bucurati de ascensiuni reusite.

 

Oana „Montana”



reprezentare ACB
sherpa

asta-i

semn bun
sunca-i la putere, si usturoiul...

ora 5
tot ora mica







Solvay
Solvay

festivalul ghizilor - Zermatt
festivalul ghizilor - Zermatt


Solvay

Brrrrrrr...
ACB

In umbra marelui urs...
Dent Blanche

inceput cu final neasteptat
taxi!

ne vedem la anul
Les Drus

Inapoi